joi, 29 octombrie 2015

Andrei Tarkovski: „N-am crezut niciodată că un artist, oricare ar fi el, poate crea doar pentru sine însuşi”

„Sculptând în timp”, carte iubită de cineaști și citită, în diferite ediții, de cinefili și umaniști, își invită cititorii în atelierul de creație al lui Andrei Tarkovski. Câtă franchețe, atâta dramă, câtă gândire, atâta simțire și atâta viziune – iată cum se așază această confesiune despre sine, despre artă, despre film. Printre uși și ferestre deschise atât cât cititorul să întrevadă în laborator, se conturează o identitate care continuă să fascineze. În așteptarea volumului, care va apărea în traducerea Ralucăi Rădulescu la Editura Nemira, în Colecția Yorick, câteva gânduri din primele pagini ale celebrului volum. „Cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, pe când făceam primele schiţe ale viitoarei cărţi, mă întrebam tot timpul dacă merită efortul mă apuc de aşa ceva. Nu ar fi mai corect să fac filme, unul după altul, filme care să rezolve în practică problemele abstracte care apar de obicei în procesul de creaţie? Biografia mea artistică s-a format într-un mod ideal. Timpul lung scurs între filme a reprezentat pentru mine un răgaz chinuitor în care să reflectez, în lipsa oricărei activităţi, care este scopul muncii mele, prin ce se deosebeşte arta cinematografiei de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este specificul oportunităţilor lui, să compar experienţa mea cu experienţa şi rezultatele colegilor mei. Citind şi recitind lucrări de istorie a cinematografului, am ajuns la concluzia că nu mă mulţumesc şi provoacă în mine o dorinţă de a dezbate şi de a le contrazice cu modul meu de a înţelege problemele şi scopurile, legate de creaţia cinematografică, că înţelegerea principiilor profesiei mele şi dorinţa de a-mi exprima propria părere despre legile ei fundamentale se formează cel mai adesea prin respingerea teoriilor despre cinematografie pe care le cunosc. Poate că şi nevoia de a-mi spune părerea mai pe larg despre acest subiect e din ce în ce mai mare chiar pe măsură ce mă întâlnesc cu spectatorii mei în cele mai diverse contexte. Dorinţa lor cea mai puternică este aceea de a înţelege natura trăirii cinematografice raportându-se la filmele mele, de a primi răspunsuri la numeroasele lor întrebări, pentru ca până la urmă să aducă la acelaşi numitor comun părerile lor haotice şi disparate despre film şi despre artă în general. Trebuie să mărturisesc că eu, uneori necăjindu-mă, alteori, dimpotrivă, entuziasmându-mă excesiv, tratez cu mare atenţie şi interes scrisorile spectatorilor mei, care în toţi anii activităţii mele în Rusia au formulat şi mi-au adresat o extrem de impresionantă cantitate de întrebări şi nedumeriri din cele mai diferite categorii. […] Voi spune şi că şi în acele cazuri în care criticii profesionişti m-au lăudat, am fost adesea dezamăgit şi iritat de opiniile şi de părerile lor, şi totuşi am avut frecvent senzaţia că, în fond, pe ei opera mea fie i-a lăsat indiferenţi, fie s-au simţi neajutoraţi, de cele mai multe ori înlocuind spontaneitatea receptării vii, de spectator, cu clişee împrumutate din ideile/concepţiile şi teoriile cinematografice uzuale. […] Când primeam scrisori sau când mă întâlneam pur şi simplu cu spectatorii care se aflau încă sub impresia filmului meu, când le citeam scrisori-confesiune începeam să înţeleg pentru ce lucrez. Să-mi simt adevărata vocaţie şi misiune. Datoria şi responsabilitatea faţă de oameni, dacă vreţi… N-am crezut niciodată că un artist, oricare ar fi el, poate crea doar pentru sine însuşi, convins fiind că nimeni nu va avea nevoie de opera lui niciodată… Dar despre asta mai târziu… O spectatoare din oraşul Gorki mi-a scris: „Vă mulţumesc pentru Oglinda. Şi eu am avut o copilărie asemănătoare… Dar nu înţeleg cum aţi aflat? Era acelaşi vânt şi aceeaşi furtună… Bunica îmi striga: „Galka, dă pisica afară!”… În cameră era întuneric… Şi la fel se stingea lampa cu petrol şi tot sufletul îmi era copleşit de aşteptarea mamei…Şi cât de minunată este în filmul dumneavoastră trezirea conştiinţei, gândurilor copilului!… Şi cât de exact este, Doamne… de fapt, noi chiar nu cunoaştem faţa mamelor noastre. Şi ce simplu. Ştiţi, în întunericul din sală, uitându-mă la acea bucată de pânză luminată de talentul dumneavoastră, pentru prima dată în viaţa mea am simţit că nu sunt singură…” Multă vreme am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele mele şi nimeni nu le înţelege, aşa încât asemenea mărturisiri mi-au încălzit sufletul, dând sens activităţii mele, au întărit în mine sentimentul dreptăţii şi pe acela că drumul ales nu este întâmplător. […] Drept să spun, eu consider că fac parte dintre acei oameni capabili să îşi formuleze gândurile, în general, într-o polemică (sunt total de acord cu punctul de vedere că adevărul rezultă din dispute). În toate celelalte cazuri, sunt tentat să mă afund în acea stare de contemplare care mai repede favorizează înclinarea matafizică a caracterului meu şi împiedică procesul energic, creator de gândire, oferind doar material emoţional pentru construcţii mai mult sau mai puţin armonioase de idei şi concepţii. […] Relaţia epistolară sau directă cu spectatorii m-a împins într-un fel sau altul în direcţia acestei cărţi. Oricum ar fi, în niciun caz nu intenţionez să îi acuz pe cei care mă vor condamna pentru hotărârea mea de a mă ocupa de chestiuni conceptuale, aşa cum nu mă voi mira absolut deloc descoperind şi entuziasmul binevoitor al altor cititori. […] Această carte este dictată, întâi de toate de dorinţa, de a trece eu însumi prin labirintul posibilităţilor acestei tinere şi frumoase arte, în fond încă atât de puţin cercetată, şi pentru a mă regăsi pe mine însumi în ea, independent şi deplin. ” (Preluat de aici)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu