luni, 28 octombrie 2013

Astazi a trecut la Domnul filosoful mucenic Mircea Vulcanescu. Stefan Fay despre Mircea Vulcanescu. Filosoful Mihai Sora despre martiriul sau. Ioan Ianolide despre Mircea Vulcanescu

„Voiam sa mai scriu si despre citeva lucruri din inchisoarea lui. Dintre multele lui fapte, unele incredibile prin maretia lor tacuta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, intr-o zi le voi asterne pe hartie. Iata doua asemenea fapte, mici si luminoase ca semnele de descifrare ale unui sfint. Se afla in celula cu un tinar bolnav de piept, Lazarescu. Pentru ca tinarul sa nu doarma pe cimentul ud Mircea il lua noaptea in brate, tinarul sa doarma pe trupul lui, in timp ce el sta intins pe ciment. Lazarescu a iesit din inchisoare si a marturisit. Si iata alta fapta. Se afla printre detinuti un om, pe nume Motas, bolnav de miini, cu miinile reci si iarna degerate. Suferea de o grava insuficienta de circulatie. Omul nu avea manusi. Si nimeni nu avea, sau nu avea in plus, sa-i dea. Mircea avea niste ciorapi de lina. S-a hotarit sa-i tricoteze lui Motas, din lina ciorapilor lui, o pereche de manusi. Dar Mircea nu stia sa tricoteze. Nu-i ramanea decit sa invete. Exista o singura metoda: sa despleteasca incet ochiurile ciorapului si, facind rationamentul invers, sa inteleaga cum se impletesc ele. E ca si cum ai vrea sa inveti cuvintele dintr-o limba straina citindu-le de-a-ndoaselea. Asa a facut. A citit de la dreapta la stinga, pentru ca invatindu-le, sa poata scrie cuvintele corect, de la stinga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit bete de chibrite si tot felul de inodaturi. Si pe masura ce desfacea un nod, il refacea invers, pe chibrite, impletindu-l. Tricotatul s-a facut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu stiu cit. Stiu insa ca de sarbatorile acelui Craciun, Mircea i-a putut darui detinutului bolnav de miini o pereche de manusi, tricotate de el, cu bete de chibrite! Asa cum spunea Mircea Eliade, tot ce facea tatal vostru era bine si de folos”. (Stefan J. Fay- Sokrateion, Humanitas, 1991, p. 148) Mircea Vulcănescu - "Un om cu caracter de diamant". Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C. Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant. Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu. (Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 306-307)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu